„Pe cât posibil, nu părăsești locul suferinței, ci faci în așa fel încât suferința să părăsească locul.“
Eginald Schlattner, Roșia
Îngrijirea și administrarea bisericilor fortificate evanghelice (după Reformă) erau sarcinile tradiționale ale curatorilor sau paznicilor. Extinderea ansamblurilor și întreținerea lor erau în răspunderea localnicilor. Odată cu emigrarea sașilor după 1989, păstrarea patrimoniului arhitectural a rămas neclari cată, ceea ce a dus la o degradare puternică și rapidă a celor mai multe ansambluri. Celelalte grupuri etnice care trăiesc în zonă, românii, romii și maghiarii, sunt, în general, de altă confesiune religioasă și au propriile lor biserici.
Angajamentul din ultimii ani a unui număr tot mai mare de organizații civice, deschide noi perspective pentru păstrarea moștenirii culturale a sașilor transilvăneni, dar acesta trebuie sprijinit în continuare. Căci – independent de tot sprijinul financiar și logistic acordat prin fundații, organizații, fonduri publice de la statul român sau cel german sau prin Uniunea Europeană – cei care ocrotesc întradevăr moștenirea culturală comună, care se identifică cu patrimoniul și luptă pentru el, sunt și vor rămâne oamenii de la fața locului: oameni care, prin ideile lor, creează noi posibilități de a-l pune în valoare și, astfel, noi perspective pentru viitorul bisericilor fortificate. Fundația Biserici Fortificate încearcă să îmbine cât mai mulți actori și cât mai multe idei din țară și din străinătate și să le includă în eforturile de păstrare a peisajului cultural al bisericilor fortificate. Această moștenire culturală unică în Europa poate fi salvată și păstrată doar printr-un efort colectiv.