Considerente asupra protecției patrimoniului

„Multe [ziduri] încă stau în picioare, solide; unele au însă nevoie de o renovare temeinică. Din păcate, contemporanilor cu slăbiciunile lor le este dificil să mențină ceea ce a fost construit cu râvnă, în vremuri mult mai apăsătoare, de viguroșii lor strămoși.“

Johann Michael Salzer: Reisebilder aus Siebenbürgen, Sibiu 1860

În secolul al XIX-lea protecția bisericilor fortificate a fost problematică, dar, în perioada interbelică, valoarea acestor monumente a pătruns în conștiința populației. În perioada comunistă, sașii de la sate au găsit în păstrarea bisericilor lor o modalitate de conservare a identității, chiar dacă posibilitățile lor erau reduse. „Exodul” multor sași după revoluția din 1989 a lăsat în urmă comunități slăbite, care au avut dificultăți în a păstra ansamblurile. Între 1993 și 1999, câteva sate cu biserici fortificate au intrat sub protecția UNESCO, fiind incluse în lista patrimoniului cultural mondial. În cadrul cooperării germano-române pentru dezvoltare, s-a înființat, în anul 2007, Biroul de Coordonare Biserici Fortificate, care a coordonat măsurile de conservare la bisericile fortificate în numele Bisericii Evanghelice C.A. din România. În anul 2015, acest Birou a devenit Fundația Biserici Fortificate. De câțiva ani, numărul organizațiilor non-guvernamentale și non-profit care luptă pentru protecția patrimoniului germano-român crește neîncetat: pe lângă sașii emigrați, care s-au organizat în asociații, așa-numitele Heimatortgemeinschaften, a crescut și numărul inițiativelor și fundațiilor din România, precum și al persoanelor private implicate. În ciuda tuturor eforturilor, protejarea peisajului cultural al bisericilor fortificate din Transilvania rămâne o sarcină amplă, pentru care este în continuare nevoie de sprijin.